Imagini copleșitoare de la înmormântarea Teodorei Marcu! Ce gest a făcut soțul ei în momentul în care sicriul a coborât în groapă

Teodora Marcu, tânăra de 23 de ani împușcată în cartierul Cosmopolis, a fost înmormântată joi, 5 iunie, într-un colț liniștit de cimitir. Sicriul alb, înconjurat de flori proaspete, a fost coborât în pământ sub privirile înlăcrimate ale celor prezenți.

Crucea simplă din lemn, cu numele ei discret gravat, stătea aplecată lângă mormântul proaspăt săpat, în timp ce toată atmosfera părea cuprinsă de o tăcere grea.

Joi, 5 iunie, într-un colț tăcut de cimitir, timpul a părut că s-a oprit când sicriul alb al Teodorei Marcu a fost coborât în pământ.

În mijlocul durerii, atenția s-a îndreptat spre Alex, soțul Teodorei, care nu s-a desprins nicio clipă de lângă sicriu. A ținut strâns în mână un buchet de trandafiri roșii pe care, în momentul coborârii sicriului, l-a așezat cu grijă pe pieptul soției sale. Petalele roșii s-au așezat peste rochia albă a Teodorei, marcând contrastul dureros dintre viață și moarte. Pe flori, mesajul scris de mână era clar:

„Te voi iubi mereu”.

După acest gest, Alex s-a apropiat de mama Teodorei și a cuprins-o într-o îmbrățișare lungă și mută. Niciunul nu a spus nimic, însă durerea dintre ei era evidentă:

„Ochii închiși, umerii căzuți, o liniște adâncă între două suflete zdrobite de aceeași pierdere. Nu a fost nevoie de explicații.”

Din când în când, Alex și-a ridicat privirea către cer. Părea să se roage în gând, cu lacrimi pe obraji, fără să se mai ascundă. Trupul i-a tremurat în brațele mamei soției sale, iar cei din jur – prieteni, rude, vecini – priveau înmărmuriți. Lacrimile lor se amestecau cu tăcerea apăsătoare care domina totul:

„Cei doi au rămas îmbrățișați în mijlocul cimitirului, înconjurați de prieteni, rude și vecini care priveau înmărmuriți, cu ochii în lacrimi.”

Mama Teodorei a făcut câțiva pași șovăielnici spre marginea mormântului. Părea că fiecare mișcare o costă o forță imensă, cu trupul frânt și ochii pierduți. S-a aplecat ușor spre locul unde fiica ei tocmai fusese așezată pentru totdeauna. Lângă ea, tatăl fetei era sprijinit de o rudă, încercând să-și păstreze echilibrul, cu privirea pierdută în pământul reavăn.

În jur nu se mai auzeau decât suspinele celor prezenți și sunetul greu, sfâșietor, al bulgărilor de pământ care loveau sicriul. Nimeni nu mai spunea nimic:

„Nimeni nu a mai avut puterea să vorbească. În jur, se auzeau doar suspinele și zgomotul uscat al pământului care acoperea sicriul alb.”

Ceremonia a continuat într-o liniște adâncă, în care nici vântul nu mai bătea. Niciun zgomot din afara cimitirului nu părea să mai pătrundă în acel spațiu unde totul devenise durere. Pentru familie, pentru cei dragi și pentru toți cei care o cunoșteau pe Teodora, timpul s-a oprit în acel punct.

Imaginea care a rămas pe retina celor prezenți a fost una care nu va putea fi uitată ușor: o mamă și un ginere ținându-se strâns în brațe, în fața unui sicriu alb, într-un gest de sprijin reciproc:

„În urma ei au rămas candelele, florile și o imagine care va rămâne vie în memoria celor prezenți: cea a soțului și a mamei, îmbrățișați, într-o tăcere care a spus mai mult decât ar fi putut cuvintele vreodată.”

Finalul slujbei nu a adus niciun sentiment de ușurare sau încheiere. Dimpotrivă, pentru cei apropiați, plecarea Teodorei a lăsat un gol și mai apăsător:

„Încheierea ceremoniei nu a adus ușurare, doar un gol și mai apăsător, o tăcere care a rămas suspendată în aer.”

Trupul ei a fost așezat sub pământ, dar durerea celor rămași la suprafață părea că abia începe.